intalnirea #5, lucian-dan teodorovici (modereaza olga stefan)
===
Joi, 25.02.2010, ora 18.00, Facultatea de Litere Cluj-Napoca (Str. Horea nr. 31), sala Popovici
O discuţie despre romanul “Circul nostru va prezinta:”, de Lucian-Dan Teodorovici
Moderator al acestei întâlniri: Olga Stefan.
===
intalnirea #4, joia aceasta – doina rusti / fantoma din moara
==========
Joi, 28.01.2010, ora 18.00, Facultatea de Litere Cluj-Napoca (Str. Horea nr. 31), sala 302
O discuţie despre romanul “FANTOMA DIN MOARA”, de Doina Ruşti
Moderator al acestei întâlniri: Iulia Micu.
=====
click pe poster pt marire
=====
Dupăamiaza pierdută cu:
Mircea Laslo&
Iulia Micu&
Cristina Miloş&
Ovidiu Mircean&
Cosmina Moroşan&
Bogdan Odăgescu&
Andrei Simuţ&
Adriana Stan&
Olga Ştefan
dupaamiazapierduta.wordpress.com
design poster: Sandra Bularca
==========
prima intalnire pe 2010, adica #3. Razvan Radulescu, Teodosie cel Mic
Joi, 14.01.2010, ora 18.00, Facultatea de Litere Cluj-Napoca (Str. Horea nr. 31), sala 302
O discuţie despre romanul “TEODOSIE CEL MIC”, de Răzvan Rădulescu
Moderator al acestei întâlniri: Adriana Stan.
Dupăamiaza pierdută cu:
Mircea Laslo
Iulia Micu
Cristina Miloş
Ovidiu Mircean
Cosmina Moroşan
Bogdan Odăgescu
Andrei Simuţ
Adriana Stan
Olga Ştefan
dupaamiazapierduta.wordpress.com
design poster: Sandra Bularca
JOI 10.12 209 VENEA(M) DIN TIMPUL DIEZ – Andrei Simut
Desi nu sunt un bun rezumator de discutii,nu ma pot abtine sa nu scriu cate ceva despre a doua intalnire consacrata lui Bogdan Suceava si al sau Venea din timpul diez, mai ales ca n-am scris nimic nici despre prima, care a fost parca mai animata (cea despre Dan Lungu). Marea vina pentru faptul ca discutia n-a iesit cum ar fi trebuit o poarta chiar subsemnatul, coplesit de proaspata relectura a romanului, de multimea de detalii peste care trecusem prima data si de faptul ca Bogdan Suceava mizeaza foarte mult pe acest roman, iar recent romanul are succes si in Ungaria (vezi http://www.observatorcultural.ro/Revista-presei-ungare.-Un-roman-empatizabil*articleID_22948-articles_details.html).
Am recitit romanul dintr-o suflare, prins si de data aceasta in ritmul alert al naratiunii cuceritoare. Cred ca Bogdan Suceava poseda marele secret al Povestitorului autentic prin care poate cuceri cam orice tip de cititor, de la cel care vrea mult epic si surprize la tot pasul pana la lectorul avizat, amator de stil, constructie, atmosfera.
Suntem doar la a doua intalnire si rolurile sunt bine configurate, grupul nostru s-a coagulat. Ovidiu Mircean insista de obicei pe problemele naratologice, in special asupra naratorului, dar si asupra elementelor de poetica pe care autorii discutati si le asuma in interviuri. Eu am fost pe un teren familiar, acela al spiritului apocaliptic care irizeaza atmosfera romanului si doream sa discutam mai ales despre strategiile prin care romanul deconstruieste scenariul milenarist/apocaliptic. Mihaela Ursa prefera aspectele teoretice, aducand nuantarile, precizia judecatilor critice si temperarea exceselor discursive. Iulia Micu a adus in discutie felul in care romanul valorifica o mostenire livresca, de exemplu Maestrul si Margareta lui Bulgakov (a se vedea scenele cu motanul roscat sau trio-ul Trubadurul-Margot-Barbie, dar si scenele de la Securitate). Bogdan Odagescu porneste de la impresiile de lectura, atent la valorizari si are o privire proaspata asupra literaturii.
Problema naratorului a luat ceva vreme pentru a fi lamurita, mai ales ca aveam derutantul inceput al romanului prin propozitia “Povestitorul sunt eu”, care personifica un narator care exceleaza tocmai prin obiectivare pe intreg parcursul romanului, operand cu raceala si transparenta unei camere de filmat-nu e intamplatoare metafora cu care se incheie romanul, camera care se rastoarna la final, filmand cerul.. Intrebarea initiala era: cum de tocmai prima propozitie a romanului este o atat de directa personificare a naratorului, cand tot restul romanului arata o tendinta contrara..Mihaela Ursa semnala o posibila aluzie la celebra “madame Bovary sunt eu”.
Pe buna dreptate Ovidiu mentiona sintagma de narator cameleonic de care vorbea chiar Bogdan Suceava intr-unul din interviurile sale. Intr-adevar, este vorba nu atat de un narator impasibil, cat de unul care participa alaturi de personaje la dramele lor, avand scopul de a le argumenta adevarul fiecaruia, de a acredita versiunile contradictorii. Rama povestirii este data tocmai de sintagma “povestitorul sunt eu”, care revine la sfarsitul romanului si despre care se poate specula mult si bine.
Tot pe prima pagina sunt prezente referintele la cele doua axe principale ale romanului, jocul cu asteptarea milenarista si cu cliseele imaginarului aferent, dar si faptul ca “a venit vremea sa li se scrie (anilor nouazeci) adevarata cronica”. Alimentata si de marturisirile autorului despre roman care insista pe miza sa istorica, discutia s-a extins poate prea mult pe discutarea fundalului istoric, adica anii 90, participantii fiind indemnati sa divagheze despre epoca asa cum au trait-o fiecare.. Mihaela Ursa a intervenit just si a reindreptat discutia spre text, spunand ca fundalul istoric e pana la urma arbitrar, fiind vorba despre o fictiune. Am discutat apoi despre personajele romanului, acordand multa atentie motanului roscat si aparitiilor sale excelent puse in scena, dezbatand despre modul de constructie al personajului, comparand cu tehnica lui Dan Lungu. Un alt punct in favoarea romanului a fost felul in care romancierul reuseste mereu sa isi suprinda cititorul, cu scena de final ca exemplu cheie (capitolul 21, pg 219-228), care contine un numar maxim de rasturnari de situatie. Venea din timpul diez-satira? apocalipsa parodica? farsa? Cate putin din fiecare: satira pentru forma discursului, pentru ancorarea precisa si decisa intr-o anumita epoca, lumea reprezentata avand un caracter distopic, critica dura la adresa societatii romanesti; apocalipsa parodica pentru faptul ca deconstruieste ludic scenariul cunoscut al formarii miscarilor milenariste si al asteptarii unui Salvator, dar si prezenta umorului negru.
Greu de formulat o concluzie mai buna decat ceea ce spune chiar autorul:
„M-a impresionat dintotdeauna ca noi, romanii, ne punem toate sperantele in cite cineva despre care nu stim nimic. Un personaj providential care e chemat sa ne salveze, care devine salvatorul natiunii, alesul, izbavitorul, de care ne indragostim si ne lecuim foarte greu. E un soi de Caritas metafizic la care tot jucam si nu ne invatam minte. Avem capacitatea de a investi iluzii intr-un om pe care nu-l cunoastem. Mi s-a parut ca aici e un sindrom care se repeta. In Romania se va spera pururea, fara acoperire si fara intelepciune, fara luciditate si cu o oarecare stiinta a mintirii de sine, dublata de credulitate. Un sindrom care nu se aplica doar spatiului politic, ci tututor compartimentelor vietii noastre publice. Mi-am dorit sa scriu o comedie despre asta. O comedie in care diverse grupuri asteapta fiecare salvarea din partea unui alt profet.”
Andrei Simut
Tot în marginea lui Dan Lungu (I) – Ovidiu Mircean
Încercam să citez în cadrul primei noastre întâlniri, “Dupăamiaza pierdută” câteva considerente de bun simţ, “decente”, “foarte ok”, şi totuşi problematice, pe care le făcea Dan Lungu în privinţa relaţiei dintre teorie şi scris, într-un interviu din Dilemateca:
Tema în ceea ce scrii cred că e o falsă problemă, sau, în fine, una minoră. [...] La noi se discută foarte mult despre compromisul scriitorului cu publicul, dar nu se conştientizează defel cel cu critica literară. A scrie pe placul criticii literare, în opinia mea, e la fel de castrator ca şi a cînta în strună publicului. În perioada comunistă, când publicul juca un rol minimal în cîmpul literar, compromisul autorului cu critica literară a atins rafinamente bizantine. Estetismul evazionist, nutrit dintr-o autonomie estetică ce şi-a pierdut în timp atributele comuniste, convenabil deopotrivă criticii literare (care îşi rezervă monopolul asupra principalei resurse în construcţia canonului, anume istoria formelor literare) şi puterii politice (care îşi ţinea astfel scriitorii departe de realitatea socio-economică), a fost numit elegant rezistenţă prin cultură. Cred că încă avem o problemă în a regândi literatura în termeni de libertate, de aventură a spiritului, de atitudine personală. Şi s-ar putea ca asta să nu fie doar o consecinţă perversă şi tîrzie a compromisului politic aplicat în anii comunismului, ci şi a “compromisului” cu critica. Uneori am sentimentul că sub mantaua securizantă a canonului ne mulţumim să clocim ouă prăfuite, fără bănuţ.
interviu realizat de Marius Chivu în Dilemateca, februarie, 2008, pp. 78-79
http://www.danlungu.eu/pdf/interviu%20cu%20dan%20lungu%20in%20Dilemateca.pdf
Departe de mine gândul de a sări în apărarea criticii literare şi a argumenta că în cele de mai sus scriitorul aruncă o dată cu critica literară, ligheanul cu copil cu tot, însă nu pot să nu sesizez o uşoară inadecvare în a proclama libertatea creaţiei de teoretizările criticilor. Asta în primul rând datorită faptului că traseul scriitoricesc al lui Dan Lungu încearcă să răspundă nu numai unor provocări tematice autohtone, ci şi unui exerciţiu stilistic, unei problematici a formei romanului, care – fie că ne place sau nu – trădează o preocupare de ordin critic.
O privire fugară în afara micii ogrăzi a literaturii române (unde majoritatea criticilor au moştenit tacit o percepţie “organicistă” călinesciană asupra evoluţiei speciilor literare, şi implicit una autohtonistă) este suficientă pentru a înţelege faptul că majoritatea prozatorilor postbelici care au recurs la “un nou pact cu realul”, similar cu neorealismul “prozei tinere” de la noi, nu erau deloc fiinţe ingenue. Chiar şi stilul ultraminimalist al romanului reportaj inspre care tinde Capote sau ceva mai tarziu McEwan dezvăluie o acută conştiinţă teoretică. Stilul dezgolit de ornamentaţii evazionist barocizante, care îşi neagă pervers propria virtuozitate în numele trasparenţei mimetice a lumii ficţionale nu este altceva decât cealaltă faţă a demonului teoriei care îi legitimează şi angoasează pe prozatori. Mulţi, foarte mulţi ar putea pastişa un stil plin de idiosincrazii ornamentale, precum lungile fraze marqueziene, comparatiile lui Proust sau frazele spiralate ale lui Faulkner. A apărut recent în traducere românească o splendidă carte semnată de britanicul Tom Crick, Supa lui Kafka, O istorie completă a literaturii în paisprezece reţete, care tocmai de asta se ocupă. Încercaţi numai să imitaţi, să caricaturizaţi sau să pastişaţi realismul limpede al lui Tolstoi, transparenţa lui Raymond Carver şi veţi vedea că exerciţiul stilistic se va dovedi infinit mai greu. În scris, ca să fii simplu, trebuie să te târăşti pe brânci. Să trudeşti.
Perversitatea scriitorilor contemporani occidentali care au intrat în acelaşi timp în canonul estetic şi în topul bestsellerurilor internaţionale a constat tocmai în gestionarea conştientă a unui dublu cod stilistic ce se adresa în egală măsură publicului larg şi cititorului avizat, pragmaticilor editoriale capitaliste şi exigenţelor estetizante. Lipsa unei barocizări evazioniste nu înseamnă în cazul lor absenţa unei constante preocupări pentru sculptura anevoioasă şi dificilă a propriului stil “transparent”, non-ermetic. Ce faci cu un personaj când ai ajuns în momentul X? Cum faci trecerea de la prezent la imperfect fără a împiedica cursivitatea lecturii prin transparenţa propriilor aţe albe? Cum te hotărăşti între persoana întâi şi persoana a treia? Cum gestionezi pragmatic tot materialul narativ care încă îţi respiră în mâini şi nu dă semne că se apropie de ultima pagină? Toate acestea sunt întrebări de teorie şi critică literară pe care un scriitor contemporan nu le mai poate evita, dacă e conştient de faptul că cititorul trebuie în fiecare clipă convins, sedus şi ademenit mereu înapoi în text.
Evident, “critica” românească la care se referă în interviu Dan Lungu este mult prea îndepărtată de aceste întrebări. Preluând câteva concepte din structuralismul francez pe un fond autohton istoricist sau eseizant, critica de la noi s-a limitat fie la identificarea propriilor instrumente de lucru în text (finalitatea ei fiind autoreferenţială), fie la interpretarea operelor (aceasta din urmă autoreferenţială mult mai subtil, mizând pe emfază speculativă, pe spectaculozitatea propriului demers). Exigerez, desigur, dar bifurcaţia frazei de mai sus îmi place şi nu mă lasă inima să o şterg. 
Ceea ce vreau să spun este că dacă te interesează să înveţi să scrii proză, şi mai ales să scrii bine, eficient faţă de propriile exigenţe, mare parte din critica literară practicată la noi nu te ajută nimic. Şi totuşi, asta nu justifică evitarea din start a oricăror probleme de teorie, inconştienţa multora din prozatorii contemporani faţă de capcanele stilului şi ale formei textuale.
În acest sens, fragmentul de interviu de mai sus mi se pare îndoielnic. Bântuie prin discursurile justificative ale noii generaţii de prozatori un “hai-ho!” al reîntoarcerii la viaţă, căutarea unei autenticităţi prin cele mai diferite mijloace, de la trâmbiţarea unei dezinhibări sexuale (“pulă”,”pizdă”, “futu-te-n cur”), până la recuperarea jurnalistică a unor zone ale istoriei recente pe care textualismul moştenit de la optzecişti nu o mai putea gestiona. Caricaturizând niţel, se dă de pământ cu sofisticările generaţiilor anterioare compromise cu şmecheriile criticii, pentru a se redescoperi “bunul primitiv”, deseori în sângele nepervertit şi adevărat al românului basarabean. Mi-e teamă că autenticitatea biografică a trăirii sau a strigătului patetic revendicativ a apus demult şi că oricât de mult am forţa limbajul înspre flegmă, sânge şi spermă, singurele forme de autenticitate la care mai avem acces sunt tot constructe stilistice.
Tocmai prin asta, cred că în cazul romanelor lui Dan Lungu, putem discuta despre o veritabilă căutare a unei “convenţii a realului”, pe care autorul o explorează în modul în care îşi construieşte personajele. De la personajele din Raiul găinilor, prinse în “insuportabila uşurătate a glumiţei sfătoase” peste care poveştile trec ca o monedă de schimb, fără să lase urme sau să provoace tensiune dramatică, decât cel mult angoasa verosimilităţii lor, la “baba comunistă” ale cărei amintiri juxtapuse într-o formă narativă atent montată îi conferă Emiliei o minimă adâncime psihologică şi până la protagonistul din Cum să uiţi o femeie sau la Marga însăşi, întrezăresc aici un pariu pe care autorul îl face cu categoria personajului. Evoluţia sa stilistică marchează o deplasare dinspre accentul pus pe tăvălugul de întâmplări din primul volum (scăldate în realism magic şi mişcate în rafale de funambulesc absurd), înspre subiectivitatea problematizantă în sens erotic şi religios din Cum să uiţi o femeie.
În ce măsură acest tip de personaj pe care ni-l propune ultimul roman convinge sau nu, vă las pe voi să hotărâţi.
Mihaela Ursa, despre prima intalnire.
Un blogpost despre prima intalnire Rr2000+ puteti gasi aici, pe blogul personal al Mihaelei Ursa.
Mie mi-a placut cum a iesit joi si cred ca nu sunt singurul
Bogdan.
